Stele umblătoare

Documentîndu-mă pentru o lucrare, căutam în textele vechi menționări ale luceafărului și mi s-a părut interesant felul în care chinezii din antichitate denumeau diferite corpuri cerești. Am trecut aici denumirile stelelor umblătoare 行星 - adică cele cinci planete cunoscute în antichitate, care împreună cu soarele și luna alcătuiau cei șapte orînduitori 七政 sau cei șapte lucitori 七曜. În prezent cele cinci planete sunt denumite folosind cele cinci elemente: Aur (metal), Lemn, Apă, Foc, Pămînt. respectiv mot-a-mot: Steaua Aurului 金星 - Venus, Steaua Lemnului 木星 - Jupiter, Steaua Apei 水星 - Mercur, Steaua Focului 火星 - Marte, Steaua Pămîntului 土星 - Saturn.

Cea mai importantă dintre ele, Luceafărul, Venus, era numită cel mai des Steaua strălucitoare - 明星, dar i se mai spunea și Măreața Albă sau Prea-alba - 太白. În Clasicul Poemelor, în Odele regatului Zhou și de Sud, poemul Nevasta spune: Cîntă cocoșul! 女曰雞鳴 este menționat Luceafărul, ”Steaua strălucitoare”:

子興視夜、明星有爛。
Deșteaptă-te (domnule) și privește cerul nopții,  Luceafărul tocmai ce lucește.

sau în poemul ”Plopul de la poarta de răsărit” 東門之楊:

昏以為期，明星煌煌
La amurg e ceasul întîlnirii, cînd  Luceafărul începe a străluci.

Pe lîngă acestea, Venus avea denumiri diferite cînd se arăta dimineața sau seara. Cînd este vorba de Luceafărul de dimineață, el mai era numit și Arătarea zorilor, mot-a-mot: ”Începerea strălucirii”  启明. Luceafărul de seară era numit Chang Geng (unde Chang înseamnă lung, iar Geng este numele celei de-a șaptea tulpină cerească - Tulpinile cerești și ramurile pămîntești 天干地支 este metoda antică de a măsura timpul, folosită și azi în calendarul tradițional chinezesc).

Jupiter era numită Steaua anului 歲星 , probabil pentru că Jupiter face o orbită completă în 12 ani, în fiecare an trece printr-o anume secțiune a cerului, fiind foarte importantă pentru calcularea calendarului. Denumirea este întîlnită foarte des în literatura clasică. Am ales un exemplu din faimoasa ”enciclopedie istorică” din dinastia Han, alcătuită de istoricul Sima Qian: Analele Istoricului 史記 (dinastia Han de apus, aprox. 100 î.e.n), din Cartea Palatului Ceresc 天宮書 (unul dintre cele mai vechi și complete dintre tratatele de astronomie antică păstrate pînă în ziua de azi), relevant și pentru faptul că cele cinci ”stele umblătoare” sunt împărțite în stele de tip Yang 陽(principiu masculin, care corespunde direcției Sud-Est) și stele de tip Yin 陰(principiu feminin, corespunde direcției Nord-Vest) în funcție de poziția lor pe cer, ceea ce este cu atît mai interesant cu cît se poate face o paralelă cu zeitățile ce guvernează aceste astre în mitologia apuseană:

陽則日、歲星、熒惑、填星；【……】陰則月、太白、辰星
Yang înseamnă Soarele, Jupiter, Marte, Saturn; [...]Yin înseamnă Luna, Venus, Mercur.

Mercur era numită Chen, sau Steaua Chen 辰星. Chen este a cincea dintre Ramurile pămîntești, și îi corespunde așa numita oră Chen, ora dimineții - între 5 și 7 (după metoda tradițională-antică, ziua este împărțită în 12 ore, simbolizate de cele 12 ramuri pămîntești, fiecare oră fiind corespunzătoare unei perioade de două ore după calendarul modern). În același timp, Chen mai înseamnă și corp ceresc.

Marte era numită Vicleanul (înșelătorul, amăgitorul) Strălucitor 熒惑. Același cuvînt -yinghuo- este folosit și ca verb, cu sensul de a amăgi, a păcăli.

Saturn era numită Steaua liniștii, sau Steaua gravității (cu sens de sobrietate, apăsare). În Shuowen Jiezi 說文解字(cel mai vechi dicționar chinezesc în care sunt analizate și explicate atît sensul cît și structura și pronunția caracterelor, alcătuit de Xu Shen 許慎, din. Han de răsărit, 100~120 e.n., Shuowen este precedat de Erya 爾雅 care este cel mai vechi dicționar cunoscut pînă acum în lume, însă care nu vorbește și despre alcătuirea caracterelor sau pronunție, ci doar despre înțelesul cuvintelor), caracterul 鎮 este explicat ca însemnînd o ”mare apăsare” sau ”mare presiune”: 博壓也. În versiunea reînnoită și completată de Duan Yucai din dinastia Qing a Shuowen Jiezi, există o explicație mai detaliată, care spune că bo 博 este, de fapt 簙, un tip de joc de tip Go din antichitate, iar ya 壓 este, de fapt yan 厭care înseamnă a forța, a presa, a apăsa. El spune că se aseamănă cu acea apăsare, gravitate din timpul jocului, atunci cînd există o miză mare.

Același Duan Yucai într-una din completările pe care le-a adus la Shuowen, identifică cele ”cinci stele” cu denumirea lor de astăzi:
五星。水曰辰星。金曰太白。火曰熒惑。木曰歲星。土曰塡（鎮）星。
Cele Cinci Stele: Apă este Steaua Chen (Mercur). Aur este Măreața Albă (Venus). Foc este Vicleanul Lucitor (Marte). Lemn este Steaua Anului (Jupiter). Pămînt este Steaua Gravității (Saturn).

Este evident că există anumite asemănări între cultura chineză și cea occidentală în felul în care astrele sunt descrise sau ceea ce simbolizează ele, în mod sigur o parte dintre aceste asemănări se datorează unor factori naturali ce puteau fi observați de ambele culturi, dar mie mi se pare că uneori asemănările merg mai departe de atît.

Practicing Mifu
临摹米芾

Despre începuturile scrierii chineze

Punctul decisiv de unde se poate vorbi despre un sistem adevărat de scriere chinez se situează la trecerea de la simboluri pur pictografice (complet figurative, fără nici o legătură cu limba vorbită) și un sistem de simboluri ce începe mai mult sau mai puțin să fie fidel unor trăsături specifice limbii vorbite (gramatică, sintactică, pronunție, etc.).

Deși simbolurile ce aparțin primei perioade puteau fi identificate precis cu anumite înțelesuri, ele nu se puteau încă numi ”scriere”. În primul rînd pentru că ele erau pur figurative, fiind doar desene ce reprezentau obiecte ”cu formă”, deci puteau fi reprezentate direct printr-un simbol, cu un grad limitat de abstractizare (ex.: caracterul 炅 - jiong, cultura Dawenkou), din acest punct de vedere acest sistem de simboluri era limitat la o arie relativ restrînsă de lucruri ce puteau fi reprezentate direct; în privința unor înțelesuri cu totul abstracte, acest sistem nu avea încă o soluție de reprezentare, cu atît mai mult nu exista o legătură directă între limba vorbită și aceste simboluri, în perioada cea mai îndepărtată nu exista nici măcar intenția de a ”înregistra limba”, nu era necesar să fie introduse elemente lingvistice, ci singura necesitate era aceea de a înregistra fapte, evenimente. Scrierea este o convenție de simboluri desenate care au rolul de a ”înregistra” o anumită limbă, ea are o caracteristică fundamentală: urmează îndeaproape structura și regulile limbii pe care o reprezintă. Or, în cazul acestor caractere timpurii nu există nici o legătură cu limba vorbită, cu gramatica sau pronunția ei, prin urmare nu este vorba de un sistem de scriere (exemplul cel mai important de astfel de caractere este din perioada cea mai tîrzie a culturii Dawenkou, pe la 2800-2600 î.Hr.), dar pe de altă parte nici nu putem să trecem cu vederea faptul că acele simboluri ajunseseră la un grad avansat de simplificare și că ele constituiau un sistem (care este totuși puțin cunoscut deocamdată din cauza materialului insuficient). Acest aspect al originii scrierii chineze are cu atît mai multă relevanță cînd vrem să înțelegem mai bine formarea sistemului de gîndire chinez, mai ales așa cum arăta el în perioada cea mai veche (cele mai vechi texte).

Așadar momentul de cotitură de unde putem vorbi despre un sistem adevărat de scriere este cel în care s-au produs anumite schimbări în acest sistem de simboluri deja existent, care face o legătură directă între limba vorbită și ceea ce este reprezentat prin simboluri. Pentru a reuși reprezentarea unor înțelesuri din ce în ce mai abstracte, chinezii au început să formeze caractere cu două tipuri de componente (deja existau simboluri cu mai multe componente, dar ele făceau parte din aceeași categorie funcțională): una ”explicitivă”, care indica plasarea în cutare categorie de lucruri a înțelesului ce urma să fie redat (astăzi încă greșit denumite ”radicali”, pentru că nu sunt o rădăcină a caracterului ci o cheie care indică apartenența la o anumită categorie), și o componentă fonetică. Această componentă fonetică era inițial un simbol de sine-stătător, ce reprezenta un înțeles care, de obicei, nu avea nici o legătură cu înțelesul caracterului nou-format din care face parte, dar este folosit pentru că pronunția cuvîntului coresponent cu înțelesul inițial reprezentat este identică sau cel puțin apropiată cu cea a cuvîntului atribuit caracterului nou-format. Noul caracter este construit special pentru a corespunde unui înțeles ce nu poate fi reprezentat în mod direct, ci printr-un soi de ”aproximare”, spre exemplu caracterul 麒, are cheia ”鹿”, care indică apartenența la o categorie de animale, căci nu este 鹿, dar este înrudit cu el, și are componenta fonetică ”其”, pentru că în limba vorbită, cuvîntul atribuit acelui animal se pronunță ”qi”, prin urmare 麒 se citește ”其” și aparține categoriei de animale reprezentată de ”鹿”.

Pe lîngă asta, este interesant de precizat că scrierea chineză se naște și urmează o linie de evoluție pur vizuală, simbolică, pictografică, spre deosebire de scriere proto-cuneiformă, a cărei perioadă de început a fost la fel de distantă față de limba vorbită însă a avut un caracter matematic, adminstrativ, urma o structură relativ bine definită (în funcție de perioadă), dar evident, nu o structură de natură lingvistică. Observația este relevantă mai ales în domeniul cercetării începutului gîndirii estetice chinezești. Mai mult decît atît, în ceea ce privește abordarea semnului grafic la cele două culturi, în scrierea proto-cuneiformă factori precum forma, linia, compoziția spațiului scris, toate au caracter pur funcțional, pe de cealaltă parte se poate observa foarte clar că în simbolurile grafice chinezești cele mai timpurii exista o preocupare evidentă pentru formă, aspect, proporție, al căror caracter estetic se distinge clar de rolul lor funcțional.

My calligraphy