Punctul decisiv de unde se poate vorbi despre un sistem adevărat de scriere chinez se situează la trecerea de la simboluri pur pictografice (complet figurative, fără nici o legătură cu limba vorbită) și un sistem de simboluri ce începe mai mult sau mai puțin să fie fidel unor trăsături specifice limbii vorbite (gramatică, sintactică, pronunție, etc.).
Deși simbolurile ce aparțin primei perioade puteau fi identificate precis cu anumite înțelesuri, ele nu se puteau încă numi ”scriere”. În primul rînd pentru că ele erau pur figurative, fiind doar desene ce reprezentau obiecte ”cu formă”, deci puteau fi reprezentate direct printr-un simbol, cu un grad limitat de abstractizare (ex.: caracterul 炅 - jiong, cultura Dawenkou), din acest punct de vedere acest sistem de simboluri era limitat la o arie relativ restrînsă de lucruri ce puteau fi reprezentate direct; în privința unor înțelesuri cu totul abstracte, acest sistem nu avea încă o soluție de reprezentare, cu atît mai mult nu exista o legătură directă între limba vorbită și aceste simboluri, în perioada cea mai îndepărtată nu exista nici măcar intenția de a ”înregistra limba”, nu era necesar să fie introduse elemente lingvistice, ci singura necesitate era aceea de a înregistra fapte, evenimente. Scrierea este o convenție de simboluri desenate care au rolul de a ”înregistra” o anumită limbă, ea are o caracteristică fundamentală: urmează îndeaproape structura și regulile limbii pe care o reprezintă. Or, în cazul acestor caractere timpurii nu există nici o legătură cu limba vorbită, cu gramatica sau pronunția ei, prin urmare nu este vorba de un sistem de scriere (exemplul cel mai important de astfel de caractere este din perioada cea mai tîrzie a culturii Dawenkou, pe la 2800-2600 î.Hr.), dar pe de altă parte nici nu putem să trecem cu vederea faptul că acele simboluri ajunseseră la un grad avansat de simplificare și că ele constituiau un sistem (care este totuși puțin cunoscut deocamdată din cauza materialului insuficient). Acest aspect al originii scrierii chineze are cu atît mai multă relevanță cînd vrem să înțelegem mai bine formarea sistemului de gîndire chinez, mai ales așa cum arăta el în perioada cea mai veche (cele mai vechi texte).
Așadar momentul de cotitură de unde putem vorbi despre un sistem adevărat de scriere este cel în care s-au produs anumite schimbări în acest sistem de simboluri deja existent, care face o legătură directă între limba vorbită și ceea ce este reprezentat prin simboluri. Pentru a reuși reprezentarea unor înțelesuri din ce în ce mai abstracte, chinezii au început să formeze caractere cu două tipuri de componente (deja existau simboluri cu mai multe componente, dar ele făceau parte din aceeași categorie funcțională): una ”explicitivă”, care indica plasarea în cutare categorie de lucruri a înțelesului ce urma să fie redat (astăzi încă greșit denumite ”radicali”, pentru că nu sunt o rădăcină a caracterului ci o cheie care indică apartenența la o anumită categorie), și o componentă fonetică. Această componentă fonetică era inițial un simbol de sine-stătător, ce reprezenta un înțeles care, de obicei, nu avea nici o legătură cu înțelesul caracterului nou-format din care face parte, dar este folosit pentru că pronunția cuvîntului coresponent cu înțelesul inițial reprezentat este identică sau cel puțin apropiată cu cea a cuvîntului atribuit caracterului nou-format. Noul caracter este construit special pentru a corespunde unui înțeles ce nu poate fi reprezentat în mod direct, ci printr-un soi de ”aproximare”, spre exemplu caracterul 麒, are cheia ”鹿”, care indică apartenența la o categorie de animale, căci nu este 鹿, dar este înrudit cu el, și are componenta fonetică ”其”, pentru că în limba vorbită, cuvîntul atribuit acelui animal se pronunță ”qi”, prin urmare 麒 se citește ”其” și aparține categoriei de animale reprezentată de ”鹿”.
Pe lîngă asta, este interesant de precizat că scrierea chineză se naște și urmează o linie de evoluție pur vizuală, simbolică, pictografică, spre deosebire de scriere proto-cuneiformă, a cărei perioadă de început a fost la fel de distantă față de limba vorbită însă a avut un caracter matematic, adminstrativ, urma o structură relativ bine definită (în funcție de perioadă), dar evident, nu o structură de natură lingvistică. Observația este relevantă mai ales în domeniul cercetării începutului gîndirii estetice chinezești. Mai mult decît atît, în ceea ce privește abordarea semnului grafic la cele două culturi, în scrierea proto-cuneiformă factori precum forma, linia, compoziția spațiului scris, toate au caracter pur funcțional, pe de cealaltă parte se poate observa foarte clar că în simbolurile grafice chinezești cele mai timpurii exista o preocupare evidentă pentru formă, aspect, proporție, al căror caracter estetic se distinge clar de rolul lor funcțional.
